Una dintre întrebările pe care le primim cel mai des despre @Firelightfi: Dacă acoperirea DeFi este un primitiv lipsă atât de evident, de ce primul val de protocoale de "asigurare DeFi" nu a contat la scară largă? Pentru că au fost construite pe partea greșită a bilanțului. Majoritatea designurilor timpurii au încercat să garanteze riscul DeFi folosind aceleași active cu costuri mari și beta ridicate ca protocoalele pe care trebuiau să le protejeze. În practică, asta însemna adesea folosirea ETH-ului pentru a asigura ETH. Când activul pe care îl asiguri și garanțiile pe care le depui împărtășesc aceeași volatilitate, cost de oportunitate și regim de piață, matematica încetează să mai funcționeze foarte repede. Obții o nepotrivire clară a costului capitalului. ETH (și active similare) obțin deja randamente native atractive prin staking, LPing și strategii DeFi structurate. Pentru ca un furnizor de capital rațional să poată parca ETH într-un protocol de acoperire, trebuie să fie plătiți pentru: Contractul inteligent + riscul de guvernanță al sistemului de acoperire în sine, reducerile corelate cu protocoalele asigurate și randamentul pe care îl cedează în alte părți. În multe dintre primele designuri, randamentele de subscriere erau la sau sub strategiile alternative ETH înainte să evaluezi riscul de coadă. Rezultatul previzibil: capacitate subțire, instabilă. Pe măsură ce DeFi a crescut, nepotrivirea s-a agravat. Protocoalele blue-chip se află acum pe miliarde în TVL, profund conectate la alte aplicații și lanțuri. Acoperirea "semnificativă" aici înseamnă sute de milioane în capacitate diversificată și segmentată. Mutualele de retail și DAO-urile subcapitalizate nu au fost niciodată pregătite să preia acest lucru. Ceea ce ar fi putut să se descurce într-un ecosistem de 1–2 miliarde de dolari este complet imposibil într-un mediu multi-lanț și sute de miliarde. Al treilea mod de eșec a fost demografic. Majoritatea protocoalelor timpurii de "asigurare" tratau acoperirea ca produs de retail, iar subscrierea ca o fermă de producție cu amănuntul. Dar cumpărătorii și vânzătorii naturali ai acestui risc sunt instituțiile: protocoale, titluri de trezorerie, fonduri, market makers, mari emitenți de active. Subscriitorii de retail nu dispun de instrumentele, datele sau mandatul necesar pentru a stabili prețurile riscurilor complexe de contracte inteligente și economice. Ei urmăresc APY-urile, votează inconsistent asupra cerințelor și intră în panică în timpul reducerilor — exact opusul a ceea ce ar trebui să facă capitalul de risc credibil. Deci încercările timpurii nu au funcționat pentru că DeFi nu este asigurabil. Au funcționat doar parțial pentru că au folosit capitalul greșit, la un preț greșit, țintind publicul greșit. Remedierea acestor trei nepotriviri este adevăratul punct de plecare pentru următoarea generație de coveruri DeFi.