Excluderea evreilor din categoria indigenei nu este doar un act de ștergere istorică, ci un dublu standard. Reflectă o refuzare de a aplica consecvent categorii conceptuale, atunci când acest lucru ar valida un grup minoritar care dezechilibrează arhitectura ideologică a stângii academice. Această recunoaștere selectivă dezvăluie că o mare parte din ceea ce trece drept cercetare progresistă funcționează mai puțin ca o critică a puterii și mai mult ca o reprezentare a patronajului moral — o economie curatoriată a nemulțumirii, menită să flateze rolul salvatorului alb. Evreii, a căror identitate indigenă rezultă din milenii de continuitate civilizațională, transmitere ritualică și atașament față de pământ, sunt excluși tocmai pentru că nu se conformează alfabetului hegemon, academic. Dar a fi indigen nu înseamnă să cauți validare într-un ecosistem de ONG-uri, bazat pe credit occidental, recunoaștere a donatorilor și prestigiu academic. Este un mod de a fi un Popor — definit prin memoria civilizațională, continuitate și transmitere — indiferent dacă acea identitate este sau nu lizibilă pentru complexul antisionist instituționalizat.

Sarcina probei nu revine evreilor să "dovedească" că antisionismul este ură anti-evreiască — analizând propunerile sale sau dezbătând acolo unde se presupune că "trece linia". Antisioniștii ucid evrei, îi expolgează, îi epurează, îi discriminează (ca "sioniști"), îi urmăresc, vandalizează spațiile evreiești, îi stigmatizează și le aruncă insulte non-stop. Sarcina probei revine antisioniștilor să arate că nu sunt urăști împotriva evreilor — și au eșuat decisiv. Nu există niciun motiv să legitimăm preventiv un discurs ale cărui afirmații legitimatoare se abat de la orice fapt, ca și cum am trăi într-un univers orwellian de newspeak în care trebuie să respectăm linia partidului, deși este o inversare completă a adevărului. Singurul lucru care s-a schimbat este că au preluat puterea și au stabilit hegemonia.

Tot mai mult, ceea ce academia postcolonială numește critică este, de fapt, doar opoziție. "Gândirea critică" a ajuns să nu însemne altceva decât opoziția împotriva unei structuri presupuse de putere, descrisă invariabil ca "opresivă". Dar opoziția singură nu este critică. Se poate opune din dogmă, din resentiment sau din ideologie. Foarte des, ceea ce se numește "structură de putere" este o teorie a conspirației. Gândirea critică adevărată este epistemologică: implică testarea afirmațiilor, interogarea premiselor și aplicarea disciplinată a rațiunii.