Preponderența puterii militare convenționale în jurul loviturilor de precizie (inclusiv raidurilor) creează o cultură strategică care favorizează soluțiile tactice rapide — aparent cu costuri reduse, dar inerent foarte riscante — în locul planificării și execuției strategice pe termen lung. Această părtinire instituțională a fost amplificată și mai mult de maturizarea regimului de lovitură de precizie, SUA fiind încă puterea principală în acest domeniu. Ceea ce rezultă este un paradox de tip "lovitura ca strategie" care continuă să pătrundă în cultura militară americană: înlocuirea acțiunii cinetice episodice cu designul strategic cuprinzător, acum întărit de o cultură politică sub administrația Trump care favorizează — ba chiar cere — demonstrații televizate de soluții tactice rapide și capacități de lovitură de precizie. Toate acestea creează însă un compromis critic: deși acțiunea militară recentă a SUA împotriva Venezuelei reprezintă o demonstrație impresionantă de putere militară fără egal de orice competitor de egal, această dominație ar putea avea consecința paradoxală de a face SUA mai puțin pregătite pentru un război convențional susținut și de amploare. Războiul convențional la scară largă necesită profunzime strategică — mobilizare industrială robustă, logistică durabilă, capacități de regenerare a forțelor și reziliența politică pentru a absorbi costurile pe perioade îndelungate, mai ales o teorie coerentă a succesului la nivel operațional care să o lege de un rezultat politic favorabil la nivel strategic — capacități care se atrofiază atunci când culturile militare și strategice devin excesiv orientate spre sofisticate tehnologic, dar limitate strategic operațiuni de atac/raid.